Iarna ca-n poveşti

Leave a comment
GȂNDURI, LOCURI

Iarna ca-n poveşti

Au căzut şi primii fulgi, vestea a fost corespunzător răspândită, viaţa poate merge mai departe. Nu e nevoie să ne entuziasmăm, că doar nu trăim printre dune şi cactuşi, iarna nu e ceva exotic.

Nu sunt vreun fan înfocat al temperaturilor cu multe grade sub zero, deşi am rădăcini mai nordice, dar nu pot să nu îmi imprim un zâmbet până în Australia la fiecare reîntâlnire cu zăpada. Doar e o călătorie gratuită cu maşina timpului, înapoi în copilărie. În satul bunicilor, unde iarna era aşteptată de la fereastră, cu ochii mari agăţaţi de cer.

Lipită de soba caldă, învăluită în parfum de măr copt, începeam să urmăresc semnele. Fiecare nor mai serios hrănea o speranţă, visul era din ce în ce mai aproape de realitate. Şi cam de fiecare dată, întâi alunecau câţiva fulgi timizi, care se topeau aproape instantaneu. Se cernea cerul, cum spunea bunica. Dar eu ştiam că nu e decât începutul. Ceva măreţ şi mult aşteptat se apropia. Dimineţile puteau începe doar după o scurtă vizită la postul de observaţie şi a unui foarte scurt raport: e aici sau nu încă. Nu era decât o joacă, în cele din urmă totul devenea uniform, ca o promisiune demult făcută şi impecabil onorată. Acela era momentul suprem, încetam să mai am legături terestre, iar universul nu mai avea nicio limită. Puteam să ating norii, printre care mă roteam dansând. În fiecare an şi de fiecare dată bucuria era infinită, era momentul în care nimic rău nu s-ar fi putut întâmpla.

Apoi energia copilăroasă se dezlanţuia. Erau  îngeraşii de zăpadă, cu o aripă mai mare şi una mai mică, frenetic desenaţi şi retuşaţi până când conturul se pierdea în decor. Venea şi momentul în care vechi rivalităţi puteau fi rezolvate, de după zidurile albe ale cazematei, cu muniţia atent pregătită şi fără reţineri trimisă către tabăra ‘inamică’.  Pacea ducea povestea la un nou episod, iar ceata se îndrepta cu nerăbdare către unul dintre cele mai animate locuri: pârtia improvizată de pe deal. Câte unul sau în formaţie, imitând vagoanele unui tren, măsuram neîncetat panta, încercând să ajungem cât mai repede în vârf. Fiecare îşi ocupa locul pe derdeluş şi se pierdea apoi în imensitatea albă, zămbind către un Moş Crăciun numai al lui, care sigur era pe aproape şi abia aştepta să vină.

E ceva magic în fulgii aceştia pe care ştiu că i-aş lua cu mine chiar şi pe cea mai călduroasă dintre insule.

Anamaria

Advertisements
Posted by

About beautiful Romanians, interesting projects and fascinating landscapes Despre români frumoși, proiecte interesante şi locuri fascinante

Leave a comment

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s